Principiul eficientei ascunse din Intentia Paradoxa
a lui V. Frankl
Original: Im Bann der Angst. Das versteckte Wirkprinzip der Paradoxen Intention von V. Frankl. In: EXISTENZANALYSE 20, 2, Nov. 2003, 4-11
Plecand dela efectul surprinzator al Intentiei Paradoxe in terapia fricii se relateaza pe scurt tehnica acesteia.
Pentru intelegerea actiunii I.P. se elaboreaza o viziune fenomenologica a fricii, renuntandu-se la continuturile ei. Astfel se evidentiaza rolul vointei si a atitudinii persoanei fata de frica anticipatorie, precum si relatia omului fata de capacitatea de a-putea-fi in conditiile si ofertele lumii factice. Din punct de vedere existential se constata ca dezvoltarea fricii se datoreaza incapacitatii de-a-putea-lasa ceea ce este dat si incapacitatea de-a-putea-primi ofertele lumii. Ca urmarea acestei atitudini vointa se hipoertrofiaza, „vrand“ sa influenteze domenii fatza de care n-are acces.
Intentia Paradoxa este un exercitiu atat in delimitarea vointei pentru acele domenii in care poate fi folositoare precum si o introspectie si recunoastere a faptului, ca pe cale directa, vointa nu este in stare sa creeze realitati Cunoscand structura vointei, se poate ajunge la inversarea intentiei volitive, omul folosindu-se de libertatea de a-si dori chiar situatia temuta. Astfel persoana poate sa infrunte frica.Acest procedeu permite o auto-distantare, dar se bazeaza in fond pe o schimbare de atitudine.
Cuvinte cheie: frica, Intentia Paradoxa, vointa, Analiza Existentiala
1. Introducere
Cine afla prima data despre tehnica Intentiei Paradoxe (Frankl 1959,724ff; 1987a,37; 1982b,184ff; 1982c, 159ff) ori va rade de ea ori se va revolta.
Nu e oare aproape pervers sa-i soliciti omului, care oricum sufera de frica , sa isi doreasca tocmai de ce ii este frica?! Sa-si doreasca de ex: sa faca un infarct cardiac. Asta ar contrazice undeva orice judecata rezonabila.
S-ar putea tolera eventual atunci cand este vorba de temeri minore cum ar fi de ex: colapsophobie. Dar exista justificare etica si legitima pentru acest procedeu in cazuri de boli grave (de ex.frica de cancer) frica de catastrofe (de ex. prabusirea unui avion, sau accident prin prabusirea unui tunel) frica datorita unor pierderi grave de valori (aprinderea casei, coloane de hoti care ar devasta casa ) sau alte situatii periculoase (a-si dori de ex. sa moara pe rand toti membrii de familie, sau ca intr-un acces de furie omul sa-si ijunghie copilul sau iubit)? Te intrebi ce mai are asta de a face cu psihoterapia? Oare nu-l va nelinisti mai mult pe omul care si asa sufera de grave temeri, oare il va ajuta sau mai degraba ii va face mai rau.
Cum va primi un om o asemenea indicatie? Poate fi de acord, dupa ce timp de luni si ani de zile s-a luptat obsesiv sa previna asemenea pericole? Sa apreciem in mod just gravitatea fricii: exista oameni care de ani de zile n-au mai iesit in strada din cauza colapsophobiei, iar partenerii lor constransi la capatul puterilor de aranjamentele pacientilor, si angajati in insotirea permanenta sau in ajutorul controlului, se gandesc sa divorteze.
Intr-adevar putin aiurea pare aceasta tehnica. Exista si pericolul ca pacientul prin asemenea indicatii sa nu se simta inteles sau chiar sa se simta ridiculizat, considerand ca problematica disperarii si a suferintei sale nu este vazuta de terapeut. In aceste cazuri pacientul refuza tehnica si nu colaboreaza.. Acestea sunt cele mai dese efecte secundare: (Längle 1997,232, Froggio 1990,1317 f).
Daca privim cu atentie Intentia Paradoxa o sa reusim s-o intelegem mai bine. In cadrul terapiei fricii de ex. desigur nu este vorba sa provocam un infarct miocardic. Este mai degraba vorba sa aratam imposibilitatea producerii acestuia prin exagerarea propusa: adica sa solicitam pacientul sa primeasca acuma imediat, peste zece minute din nou si cel putin de 5 ori pe zi cate un infarct! O posibilitate oarecare se exagereaza pana la imposibilitate. Frankl (de ex. 1982c,160) vorbeste despre o „intentie fortzata“ sau o „vrere accentuata“ care urmeaza sa fie folosita in Intentia Paradoxa. Este vorba despre aceea atitudine care in tulburarile sexuale duce la blocari, pe care Frankl le denumeste „modelul nevrotic de reactie sexuala“.Acest model transpus in cazul fricii, produce aceias blocare, doar ca in acest caz se blocheaza frica. Aceasta reflexie a stat la baza creierii Intentiei Paradoxe de catre Frankl (1938,49) pe care a publicat-o de timpuriu.
Astfel exersarea Intentiei Paradoxe duce la experimentarea imposibilului. Omul isi da seama ca ceea ce isi propune nu poate fi realizat nici cu gandul, nici cu simtirea. (comp.efectul I.P.in Ascher 1989a, Hughes et al 1975;Seltzer 1986). Asta ii creaza o senzatia de usurare imediata. Trecand dela o premiza anxiogena printr-o „cotitura nebunateca“ spre constaterea anihilarii himerei respective- ca de ex. un infacrt miocardic – omul resimte o mare usurare care ii provoaca un zambet eliberator.
In acest fel I.P. mobilizeaza umorul (Frankl 1982c,162; Probst et al.1997), o forta eliberatoare si o distantare care permite „sa respiri adanc“ (comp.Titze 1995; Titze et al.1998). Pe de alta parte procedeul acesta ne face sa intelegem ca avem de a face cu o idee fixa cu care avem sa ne luptam si nu cu un pericol real. Acest lucru permite si indreptateste la aplicarea jucauasa a I.P..
2. Prin ce isi obtine frica forta ei?
Pentru a intelege mai bine prin ce anume isi obtine frica forta ei si ne subjuga este bine sa ne uitam la ce reuseste sa faca cu noi.
In general ii acrodam pericolului si amenintarii doar atata atentie cat sa nu actionam imprudent, in rest ne preocupa datul factic.Ne orientam spre ce este si spre ce tinem concret in maini. Cand ne este frica se schimba totul. Atentia se orienteaza in special spre ceeace ar fi posibil si ni s-ar putea intampla. Anxiosul i-ar putea veni in minte ca aici la Congresul dela Hamburg ar putea sa se imbolnaveasca. Se sperie de faptul ca asa ceva i s-ar putea intampla tocmai cand el nu este acasa! Il nelinisteste si faptul ca impotriva tuturor masurilor de precautie nu s-ar putea feri cu adevarat de boala.
Anxietatea deobicei nu se rezuma la situatia respectiva. Anxiosul simte ca s-ar putea sa i se intample si lucruri mai grave, de ex. un accident pe drumul de intoarcere. O neatentie, un defect al masinii, un altul care l-ar carambola i s-ar putea intampla cu toateca el ar conduce atent. Asemnea sentimente de a fi expus unui accident fara vina il insotesc mereu pe anxios. Nici n-are curajul sa se gandeasca la ele.N-ar vrea sa devina superstitios, n-ar vrea sa-l atzatze pe dracul, n-ar vrea sa se deoache. – Se observa cum frica poate trezi tendinte magice.
Imparatia posibilitatilor este nesfarsita. Multe s-ar putea intampla: as putea face un ictus, m-ar putea parasi partenerul, sau prin neatentia mea ar putea muri mama, numai pentruca mi-am uitat rugaciunea de dimineatza, sau fiindca astazi este in 30. si fiindca 30.03 oricum este o data critica, o data cu atatia de trei aduce nenoroc...si daca nu socotesc cu atentie, nu pot evita ghinionul si ea va muri din vina mea...
S-ar putea intampla.... orice se poate intampla, toate cele, inclusiv cele ce nici nu ne-am putea imagina. Astfel vazute lucrurile, viata pe care o ducem, este intr-adevar teribila. De fapt nimic nu exista, care cu putina fantezie n-ar putea sa devina periculos.
Analiza Existentiala ca o psihoterapie fenomenologica nu face interpretari decat in anumite passage ale terapiei (Längle 2000a). In general nu interpretam, nu cautam simboluri sau asocieri. Ne uitam, cautam sa vedem mai in profunzime, ce anume produce aici de fapt frica? (Scheler 1954; Heidegger 1979; Lleras 2000).
Cei mai multi ar presupune desigur ca frica provine dela faptul ca nu avem putere asupra situatiei, ca nu o putem controla, ca ne simtim expusi sortii, uneltirilor celorlalti, naturii, pe scurt unor fortze coplesitoare, excesive a caror victime devenim. – Sa intrebam insa in continuare: dece acest lucru este resimtit atat de fatal? O fortza majora nu este resimtita de diferiti oameni la fel de ingrozitoare: unui suicidal pericolul nu-i face frica . Nu se teme de disparitie, de scufundare.
Fortzele majore supradimensionale ne inspira frica atunci cand se grefeaza pe o anumita atitudine in noi, care sta la baza dezvoltarii fricii. Atitudinea cea mai bazala pentru dezvoltarea unei frici este vointa de viata, sau cu alte cuvinte o vointa care se impotriveste acelor intamplari ce ar putea sa se produca in mod fatal. Daca de ex. omul vrea sa traisca, ii este groaza sa piarda viata, daca nu vrea sa piarda bani, se teme de crachul dela bursa; daca omul nu poate deloc sau numai greu sa traiasca inafara unei relatii, atunci deja gandul la o posibila despartire, ii produce frica.
Frica ne indica calea spre aceea posibilitate care ne-ar permite sa ne realizam exístenta.(Längle 1997) Ne arata , unde anume putem intui ca ar fi viata noastra, pe ce anume am putea cladi existentia noastra.
Frica ne mai poate arata si unde exageram cu vrutul nostru, unde ne agatzam de lucruri, unde nu avem destula distanta si destul calm, unde suntem fixati spre un tzel anume, spre succes, spre dorinte. Frica mai arata unde se exagereaza in privinta anumitor rezultate sau valori (comp.Frankl 1982b,171f). In aceste cazuri ne domina un nivel inalt de anxiozitate, si suntem profund destabilizati. Dorinta de a influenta rezultatele evenimentelor, incercarea de a supune viata, nu este felul in care sa putem trai. Astfel nu ajungem la „existenta“.
Anxiozittatea aceasta exacerbata am putea-o vedea drept o reactie sanatoasa. Ea ne poate retine dela pierzanie, ne poate opri dela pierderea vietii adevarate. Frica poate fi vazuta ca o via regia spre existenta (Längle 1997). Caci existenta inseamna: a fi intr-un dialog. Ca atare existenta inseamna sa te
implici in lume dar sa te si retragi din ea, ascultand ce „spun“ lucrurile, urmarind cum se dezvolta ele. A exista insemna un permanent schimb intre a te implica si a lasa lucrurile sa se intample. Existenta inseamna a fi prezent si a pleca iarasi. O prezenta, care pregateste despartirea, o vibratie permanenta intre viata si moarte.
Cine nu permite lucrurilor sa se intample, nu poate fi niciodata un cadourisit. In acest sens Hermann Hesse ne-a sfatuit in poezia sa „Treptele“: „Ia-ti adio suflete si insanatoseste-te!
Baza fricii este reprezentata de parerea noastra ca nu putem fi in conditiile date. Daca credem sau simtim ca nu putem suporta ceea ce ne asteapta, atunci ne invadeaza simtamantul ca ne pierdem, ca pierdem pamantul de sub picioarele noastre. Avem impresia ca ne scufundam in neant care ne „distruge“.(comp.Bauer 2003). Frica arata unde este periclitata relatia cu fiintarea, unde ne intampina in-existenta. Aceasta este pe scurt rezultatul cercetarilor analitic existentiale.(Frankl 1959,725; Benedikt 1968, Längle 1997; Wicki 2003).
Forta ei o primeste frica insa abia prin noi insine. Ea ne atrage in capcana ei abia atunci cand am impresia ca nu pot lasa lucrurile sa se petreaca. A fi inseamna inainte de toate a putea lasa.lucrurile sa se petreaca, evenimentele sa se deruleze, a putea lasa si contempla evenimentele asa cum se petrec privindu-le in esentialitatea lor.
Daca insa omul simte ca „nu poate fi in acele conditii“ atunci nu poate lasa lucrurile asa cum sunt, ci cauta sa le controleze, se simte obligat sa supuna dominatiei proprii aparitia, evolutia si rezultatul evenimentelor. Asemnea control produce frica. Provine din frica si duce din nou la frica.
Frica se reduce atunci cand se reuseste sa renunte la controlul asupra rezultatului final. Ne-ar facilita mult existenta daca am putea lasa lucrurile asa cum sunt si sa ne restrangem asupra ce este pe masura noastra cat si pe masura lucrurilor.
Desigurt pentru a putea ajunge la o asemenea tzinuta de calm este nevoie de sprijin interior. Conditiile prelimiare unei existente implinite sunt enuntate in teoria motivatiilor fundamentale (Längle 1999; 2002). Daca omul este posedat de senzatia ca in conditiile acestea nu poate deloc sau doar cu greu exista, atunci cum ar putea lasa evenimentele sa se petreaca? Cum sa se poata accepta un infarct, daca te domina sentimentul de a nu putea supravietui un asemenea eveniment? Si am putea lua toate exemplele de mai inainte, care mi-ar ingreuna viata in asa fel incat „n’ar mai fi viata“ cum ar fi de ex. daca as fi parasit de partener, daca as ajunge internat la psihiatrie, daca as cadea la examen, ar fi ca si cum s-ar fi „terminat“ cu mine chiar daca as supravietui fizic, dar n-as mai putea face ceea ce mi-ar place, cum sa pot ramane calm in asemenea situatie? N-ar fi pura neglijenta sa nu intervii la timp pentru a evita evenimentul? Ce s-ar putea face altceva decat sa inerci sa impiedici instalarea evenimentului? Apararea aceasta se produce din dragoste fatza de viata, fatza de sine insusi si fatza de viitorul propriu.
Chiar in acest punct se inchide capcana si incepe cercul vicios al fricii: cu cat mai putin poate omul, cu atat mai mult incepe sa vrea. Cu cat ai mai putina putintza, cu atat aspiri mai mult s-o ai. Cu cat esti mai slab, incepi sa fortezi lucrurile. Cu cat mai putin poti suporta sa fi parasit cu atat mai mult incerci sa eviti, trebuie sa incerci. Omul se obliga sa insiste tot mai mult si nu reuseste decat sa obtina opusul. Premizele de a se produce situatia temuta, se amplifica prin comportamentul propriu. Watzlawick (1981,91; 1984) ar vorbi despre „self-fulfilling prophecies“. La cooperarea aceasta in propria nenorocire, dezastrul cel mai mare este faptul, ca actiunea liber consimtita este tot mai ingradita de presiunea fortzata a coerciziunii. Omul „trebuie“ sa contracareze si viata devine ne-libera va fi blocata de o stare „angoasanta“. Substratul existentei se pierde peu a peu.
3. Vointa
Daca lipseste degajarea, vointa devine coercitiva. Aceasta este paradoxia vointei: numai o vrere care iti permite sa si poti lasa lucrurile, - care nu trebuie sa se implineasca - este o vointa libera. In cazul fricii vointa libera face loc obligativitatii coercitive, actiunea se transforma intr-una obligatorie, omul ne mai putand altfel, traeste in credinta, ca numai astfel evita dezastrul. Aceasta vointa coercitiva care provine din „incapacitatea de a putea fi“ este un motiv pentru care vointa devine ne-libera.
Un alt motiv este tzelul inspre care se orienteaza vointa. Astfel vointa se cramponeaza in asigurarea rezultatului.Vrea sa oblige realitatea, sa domine coincidenta, sa realizeze succesul, sa anticipeze soarta.
In fond vrea imposibilul. Oare intuieste anxiosul acest lucru in vrerea sa? Isi da seama ca se pozitioneaza intr-o postura trufasa, care nu-i permite sa fie subiect in acesta lume, sa nu fie „supus“ (cum sugereaza originea cuvantului subiect: subicere = a se supune), adica sa fie un ins supus conditiilor si daturilor existente? Oare isi da seama, ca prin intentia sa se departeaza de fundamentul realitatii existentiale? In stradania sa fortzata resimte fara indoiala propria-i impotentza, inaccesibilitate, imposibilitate si esuare. Simte ca de fapt nu este posibil ceea ce intentioneaza el. A se afla in imediata apropiere a esuarii, a naufragiului, produce frica. Din acest punct de vedere frica este o perceptie adecvata a unei realitatii existentiale.
Orientarea spre tzel, spre rezultat si nu spre mijloace, spre cale, evidentiaza o insusire proprie vointei aceea de a deveni coercitiva si ineficienta. Cine se concentreaza asupra faptului sa nu colabeze, resimte implicit incapacitatea vointei, caci rezultatul nu tzine doar de vointa. Vointa nu garanteaza siguranta. Cine nu poate accepta sa colabeze vreodata, nu mai ajunge sa traiasca cu adevarat. Se va crispa inutil, caci si cea mai intensa vointa-de-a-nu-colaba, va ramane ineficienta.
Vointa este un dat omenesc si nu o potentialitate divina. Ea este limitata in eficienta ei si in modul ei de actiune. Trebuie sa actioneze cu lumea si sa caute mijloacele cu care opereaza in lume. Cine nu vrea sa colabeze poate de ex. sa nu bea alcool, sa faca sport, sa faca cure Kneipp, dar tot restul trebuie sa ramana deschis. Acest fel de a vedea vointa nu contrazice faptul ca potentialitatea vointei este intr-adevar extraordinara. Nu degeaba spune vorba: „vointa muta muntii“- dar pentru asta are nevoie de mijloace! Cu vointa nu putem creia rezultatul, asa precum Dumnezeu a creiat lumea.
Greseala vointei anxioase este deci ca fixeaza cu privirea tzintita doar rezultatul, in loc sa se preocupe de posibilitatea de a fi. Structura noastra existentiala este de asa maniera incat noi sa stim sa ne ancoram viata in lume, sa acceptam daturile ei, sa lucram cu ele, si prin ele sa ajungem la tzinta. Intentia de a ajunge prin vointa la ceva, ce oricum nu este posibil, duce pe cale directa la esuare. Asta se simte. Si frica creste.
4. Paradoxul
Cum putem infrunta aceasta evolutie a fricii? Cauzele ei, spuneam, ca ar fi trairea unei atitudini false : adica dorintade a evite ceva care nu este in directa legatura cu vointa. De aceea este indicata o schimbare de atitudine, o reorientare. Spuneam mai inainte ca vointa atunci este puternica, cand este cuplata cu capacitatea de a putea lasa. Vointa atunci este puternica cand este orientata spre o actiune si o exersare concreta, cu ajutorul mijloacelor care ii stau la dispozitia vointei, sub forma de instrumente. Tocmai aceasta semnificatie are notiunea de „paradox“: a exersa lasatul. (comp.Längle 1987a).
Cuvantul grecesc doxa inseamna o parere, o imagine, o aspiratie. Para-dox inseamna deci „opusul asteptarii“, „altfel decat imaginatul“. La origine cuvantul doxa provine din dechomai, ceea ce inseamna „a lua in primire“ sau „a intinde mana deschisa“. Daca recurgem la aceast sens al cuvantului doxa, ajungem la intelesul fenomenologic al paradoxului. In traducere inseamna deci: „a renunta la parere si dincolo de ea a lua realitatea in primire.“
5. Intentia paradoxa
Cine sufera de o frica anticipatorie va fi experimentat de ani de zile, incapacitatea vointei proprii. A aflat ca nu a putut exclude cu toata vointa, cu toata stradania si toate intentiile sale eventualitatea unui colaps, unui infarct sau de a fi parasit. Nici cea mai intensa vrere nu a fost in stare sa impiedice posibilitatea experimentarii unui colaps. - Ce efect a avut deci vointa sa?
Un pacient de 37 de ani reda, cum viata sa s-a axat tot mai mult in jurul fricii, cum a evitat tot mai mult de a iesi singur, cum de frica colabarii a convins-o pe nevasta sa, sa-l duca si sa-l aduca dela serviciu. Descrie cat de minutios si-a controlat pulsul, se privea in oglinda cu atentie, cum vizita medicii. Si-a dat intr-adevar o osteneala imensa, dar frica nu l-a lasat. Dimpotriva, cu toate incercarile sale frica a crescut in mod continuu. Cu cat mai multe asigurari, cu atat mai multa frica a experimentat. Cu cat mai multe masuri de evitare, cu atat mai multa nesiguranta. Intrase intr-o spirala invrajbita, pana n-a mai putut..Pana ce nevasta sa a intrat in greva. Pana ce a fost pericilitat sa-si piarda slujba. Pana ce el insusi n-a mai putut suporta situatia.
Cand a realizat ca nu poti anihila frica cu vointa, a cautat ajutor dinafara. Si-a dat seama ca degeaba iti spui „nu vreau sa-mi fie frica“. De putut, poti sa-ti spui, dar nu duce la nimic. Poti sa-ti spui „pentru nimic in lume nu vreau sa colabezi“. Dar aceasta nu impiedeca aparitia niciunui colaps. Din contra, cu vremea se pregateste terenul pentru colaps.
Tocmai acest efect limitat al vointei poate fi folosit dpv.terapeutic. Aici sta ascuns principiul de actiune a Intentiei Paradoxe.: folosirea neputinta vointei pentru invingerea fricii. – Este paradox, nu-i asa? Cine poate sa reueasca ceva cu o neputinta?
Gonesti spre starea de frica in momentul in care iti spui:“nu vreau sa am frica – nu vreau sa colabez!“ In traducere asta inseamna de fapt: „nu vreau ca viata sa fie asa cum este. Nu vreau sa mi se intample lucruri neplacute, accidente, esuare. Nu sunt de acord cu aceste conditii ale existentei, nu vreau sa le accept, vreau sa le combat. Cu ele nu pot sa-mi duc viata, ca sa fie viata asa cum mi-o inchipui eu!“
Dar este fatal sa te impotrivesti realitatii si sa nu realizezi nimic cu aceasta. Dar daca vointa nu este eficienta, neputand duce la succes, atunci spre surpriza tuturor, dece sa nu o utilizezi chiar in mod opus? Dece n-ai fructifica aceasta cunoastere, ca simpla vointa nu poate schimba si nu are efect asupra realitatii exterioare?
Neputand evita cu vointa un colaps, un infarct, faptul de a fi parasit, atunci aceste situatii nici nu pot fi induse prin vointa! Caci a-ti spune: nu vreau sa colabez, este tot atata de inefecient ca opusul, anume: sa spui ca:vreau sa colabez chiar acuma, pe loc! Vointa nu are efect instantaneu asupra succesului. Baza concretiunii paradoxiei este acceptarea limitelor vointei, pana la acceptiunea neputinta vointei. Doar capacitate de a putea lasa ne elibereaza din stramtorarea capcanei coercitive, printr-o aplicare activa si jucausa a realitatii principiului enuntat.
In cazul folosirii acestui comportament surprinzator, aiurit, care aparent mentine tulburarea, observam ca ea nu va avea niciun efect asupra conditiile externe de viata reala
Dar ce efect are asupra comportamentului persoanei insasi?. Ce inseamna pentru ea faptul ca dintr-odata isi permite sa-si doreasca opusul? Oare nu provoaca soarta, nu evoca „spiritele rele“? S-ar putea sa devii superstitios cu asemenea proceduri. Intentia Paradoxa anihileaza si dorinta superstitioasa privind siguranta. Dar desigur este nevoie de mult curaj sa infrunti frica in felul acesta! Aici am ajuns la granitele aplicarbilitatii I.P: Fara o anumita doza de curaj pentru a infrunta spaimele „abisurilor omenesti, caruia ii suntem atat de aproape“- cum a formulat o pacienta – nu este posibila acceptiunea si suportarea necesara. Daca persoana nu-si poate mobiliza curajul inseamna ca avem de a face cu o tulburare de personalitate anxioasa sau cu o fixare in magic.
I.P. este o solicitare spre a lua atitudine, pe un teren sigur, stiindu-se ca nu exista niciun efect asupra realitatii exterioare si, ca nu este vorba despre o provocare a sortii, ci a curajului. Tot, ceea ce se intreprinde, consta pur si simplu in schimbarea spre o noua atitudine fatza de frica. Intentia este sa nu se mai permita ca gandirea si comportamentul persoanei sa fie dictate de frica. Omul „este atat de liber“ si isi permite „obraznicia“ sa –si trateze frica in mod jucaus, in loc sa-i urmeze dictatul.
Faptul ca frica poate ajunge atat de puternica la om, tine in mare masura de vointa. Cum el nu „vrea“ sa admita (desigur pe baza emotiilor, a psihodinamicii) sa i se intample lucruri neplacute, se cramponeaza de „firul de pai“ vointa, pentruca aceasta nu numai sa inlesneasca, dar sa si creieze realitatea. In accesul terapeutic, tocmai prin aceasta participare a vointei la producerea fricii, se va putea miza pe langa psihodinamica si pe vointa. Primul efect terapeutic va fi recunoasterea, constientizarea faptului, ca vointa pura nu are eficienta directa in lume. Asta il ajuta pe om sa-si poata suporta mai lesne frica, caci realizeaza cu claritate, ca persistand in simpla vointa de negare aceasta il va duce doar la paralizarea existentei sale ca persoana, deoarece el astfel se refuza bazei sale existentiale. Aceasta vointa negativa se sustrage realitatii lumii cu legile ei proprii (slabirea primei motivatii fundamentale, baza pentru A-Putea-Fi).
Autodistantarea pe care o inlesneste I.P. ofera spatiu pentru propria persoana, pentru actele ei volitive si pentru deciziile ei. Aplicarea I.P ii mai ofera omului si experienta, ca lucrurile de care se temea nu se intampla neproducandu-se nicio schimbare in lume, fapt care ii confera sprijin, aceea incredere de fond despre care vorbeste Frankl. Experimentarea faptului ca omul poate deveni activ in confruntarea cu frica, ii confera ocrotire, protectie.
I.P ajuta.astfel la realizarea celor trei premize fundamentale ale primei MF a dimensiunii ontologice a existentei: ocrotire, spatiu, sprijin. In acest fapt rezida efectul ei.
Prin atitudinea paradoxa omul devine din nou liber, se ridica deasupra situatiei, ajunge intr-o postura de superioritate, datorita noii cunoasteri si a hotaririlor sale. Putem zice ca prin experimentarea libertatii spirituale omul a ajuns sa-si invinga psihicul cu fixarile sale psihice coercitive. Acesta este aspectul de autodistantare care este propriu I.P. (Frankl 1982b).
Dezvoltarea Motivatiilor Fundamentale in cadrul AE a scos la iveala si un alt aspect al eficientei I.P. fiind vorba preferential de autoacceptiune in procesul fricii. Fixarea coercitiva a psihicului poate fi vazuta si ca o incercare de autoajutorare, ce indica un deficit, instalat de fatza ce abisurile existentiale.Psihodinamica ne indeamna mai degraba spre structurile ce ofera stabilitate in existenta, tocmai din motivul de a nu cade intr-un „pericol existential“, anume de a trece pe langa viata, pe langa profunzimile ei. O existenta implinita presupune pe de o parte o realizare de sine ca persoana inimoasa, curajoasa, pe de alta parte insa si o luare de atitudine fata de realitatea cu toate conditiile ei inamovibile dar si posibilitatile ei schimbatoare. Baza existentei - spre care ne indruma frica – este realitatea in care ne aflam si de care tinem. Viata se desfasoare in aceasta realitate „confrontativa“ , care nu se muleaza dupa dorintele noastre, ci care ne devine un „vis-a-vis“ cu legile sale proprii, un „partener“ cu o „sira a spinarii“ anume, care ne solicita sa ne realizam existenta proprie. Vointa noastra nu a creat aceasta lume, asa ca nu poate sa se ridice deasupra ei, nici motivat nici aleator. Aceasta demitizare a plenipotentei vointei duce la atitudinea existentiala adecvata, anume: orice acces spre fiintare incepe cu un act de a lasa, a putea-lasa.
Dpv.analitic existential I.P. se dovedeste a fi o schimbare de atitudine. Frankl (1982b) a decelat in ea mai degraba un act de autodistantare, pentru a scapa de simtamintele anxioase. Felul de abordare a temei influenteaza atitudinea terapeutica fatza de frica si munca pregatitoare, ca si explicarea si folosirea I.P. In functie de concept se va ajunge la o atitudine acceptanta sau una de respingere fatza de frica.(Probst (2003). Prin schimbarea atitudinii se induce o acceptanta a existentei abisale producatoare de frica; prin autodistantare (in fond mentinandu-se frica) se incearca o indepartare de simtamintele neplacute. Acest procedeu simptomatic nu exclude totusi o autoacceptanta in frica. Doar ca drumul nu este direct. Unor pacienti le vine greu sa practice I.P. prin autodistantare.
Paradoxul existential care ni se arata in I.P. este faptul ca: libertatea o putem trai daca acceptam si ne supunem la conditii. Liber este acela, care recunoaste ca este limitat, ca poate esua, ca poate avea ghinion, ca isi poate permite daca trebuie, sa colabeze, ca poate accepta asta fiindca tocmai asta tine de viata, chiar sa faca un infarct cardiac, ca ii permite celuilalt, sa fie atat de liber, incat sa-l paraseasca, daca el vrea. Tocmai asta ne face liberi sa vedem si sa acceptam vointa noastra in delimitarea ei.
Acceptarea delimitarii existentei ne confera „increderea fundamental in existenta“ cum a subliniat Frankl.(1959,725; 1982a,283) Ea ne obliga sa ne orientam mereu din nou spre bazele solide ale fiintarii, sa ne cautam sprijin in profunzimi. Frica ne ajuta sa ne distantam de conceptele, ideile, dorintele, tzelurile si simtamintele noastre.
Acceptiunea limitarii noastre nu trebuie sa fie o pierdere, ci atunci cand focusam esentialul, ne poate libera spre ceea ce ne sta in putinta. Totodata permite celorlalti si „lumii“ sa realizeze posibilitatile lor. Astfel se poate infiripa un dialog, un schimb propice intre unul si celalalt. Asa devine existenta.
6. Folosirea practica a I.P.
I.P. este indicata acolo unde este utila intreruperea „incremenirii vointei“, acolo unde magia fricii ne fura libertatea si ne face sa credem ca „nu ai voie sa gandesti altfel, caci atunci ti se intampla ceva!“ Omul se teme sa provoace el insusi tocmai acel ceva de care ii este frica si crede chiar ca a voit asta. Aceasta atitudine se gaseste in cazul fricii de frica, care sta la baza fobiilor (Frankl 1959,1975,1982b, ca si Froggio 1990) Este dela sine inteles ca sa I.P sa se aplice. in acele cazuri in care a prevalat atitudinea de respingerea situatiei temute si experimentarea frustrarii a vointei proprii. Ceea ce conteaza la I.P. este decizia de a dovedi in cadrtul unei probe existentiale ineficacitatea vointei in crearea directa a realitatii. Prin aceasta inversare a vointei dispare fixarea de pana atunci si se poate ajunge la o noua deschidere spre realitate.
Aceasta incercare spirituala ne mai ofera pe deasupra o noua experienta privind sprijinul dat de structurile lumii: aflam ca daca ne incredem si ne lasam in seama structurilor realitatii, suntem purtati de acestea.. Aflam, ca si in cazul, in care s-ar scufunda straturile pe care ne bazam, exista altele mai in profunzime care ne sustin si ne sprijina, pana chiar la baza fundmanetala a fiintarii care ofera un ultim sprijin.(Längle2000bb). Frica ne face sa ne straduim sa cautam aceste structuri ale profunzimii.
Deseori se confunda I.P. cu Interventia Paradoxa (vezi de ex. Wolf 2000) Nu numai numele se aseamana dar exista si paralele in procedeele folosite, daca sunt privite doar la suprafata. Interventia Paradoxa este o metoda a Terapiei Sistemice si a celei Comportamentale. Terapeutul il solicita pe pacient sa nu se opuna fixarii voltiive ci ii sugereaza sa-si mentine sfortarile pentru a intensifica simptomul, cu scopul de a-l deconditiona (comp.Wolf, Weecks et al.1985a). Daca de ex. un client sufera de o obsesie de a controla totul, i se prescrie sa nu abandoneze acest simptom, ci sa-l exerseze toata ziua pana oboseste si se plictiseste. Astfel clientul isi supune simptomul controlului sau.(idem)
Spre deosebire de acest procedeu in cazul I.P. clientului nu i se da (dinafara) o indicatie de comportament, ci este solicitat a-si schimba atitudinea sa (interioara) fata de frica, mobilizand astfel potentialul personalitatii proprii. Astfel se rezolva o „neintelegere ontologica“;: anume aceea de a fi victima impotentei, a expunerii la neajutorare fata de frica care escaleaza si paralizeaza orice actiune.
Frica este intr-adevar experimetnarea starii de a-nu-putea-fi adica de a nu putea suporta situatia dpv.spiritual, emotional si fizic, ca o persoana care ar fi in stare sa actioneze. Sentimentul fricii de a nu putea fi este corect – dar se refera nu la lume ci la persoana insasi: Omul nu mai reuseste sa actioneze liber. In intelesul analitic existential I.P. nu cauta sa-l invete pe pacient sa se controleze ca in Interventia Paradoxala, ci sa invete sa poata lasa (frica)*
Dezechilibrul in relatia cu fiintarea (existenta), cauzata de stergerea delimitarilor intre a voi si a putea lasa se reechilibreaza, permitand omului sa poata actiona in felul sau originar din totdeauna. Isi va gasi locul in lume si va putea face ce e de facut si lasa ce-i de lasat.
Astfel frica ne face sa experimentam, ca pentru conditia noastra umana este bine si degrevant sa putem trai cu delimitarile si finalitatea noastra. Si ca in felul acesta putem „in-sfarsit trai“.
Bibliografia
Ascher LM, Bowers MR, Schotte DE (1985a) A Review of Data from Controlled Case Studies and Experiments Evaluating the Clinical Efficacy of Paradoxical Intention. In: Weeks GR (Ed) Promoting Change through Paradoxical Therapy. Homewood, Ill: Dow Jones-Irwin
Ascher LM (1985b) Die Paradoxe Intention aus der Sicht des Verhaltenstherapeuten. In: Längle A (Hrsg) Wege zum Sinn. Logotherapie als Orientierungshilfe, 130-141
Ascher LM (Hrsg) (1989a) Therapeutic Paradox. New York: Guilford
Ascher LM (1989b) Paradoxical Intention: Its Clarification and Emergence as a Conventional Behavioral Procedure. In: The Behavior Therapist 12, 23-28
Bauer E (2003) „Ich habe eigentlich vor NICHTS Angst!“ – Der existenziale Sinn der Angst bei Heidegger und in der Existenzanalyse. In: Existenzanalyse 20, 2, 12-24
Benedikt F M (1968) Zur Therapie angst- und zwangsneurotischer Symptome mit Hilfe der "Paradoxen Intention" und "Dereflexion" nach V. E. Frankl. München: Dissertations- und Fotodruck
Frankl VE (1938) Zur medikamentösen Unterstützung der Psychotherapie bei Neurosen. In: Frankl VE (1987) Logotherapie und Existenzanalyse. Texte aus fünf Jahrzehnten. Piper, München, 47-56
Frankl VE (1959) Grundriß der Existenzanalyse und Logotherapie. In: Frankl VE, v Gebsattel VE, Schultz JH (Hrsg) Handbuch der Neurosenlehre und Psychotherapie, Bd III, 663-736
Frankl VE (1982a) Psychotherapie in der Praxis. Wien: Deuticke, 4°
Frankl VE (1982b) Ärztliche Seelsorge. Wien: Deuticke, 10°
Frankl VE (1982c) Theorie und Therapie der Neurosen. München: UTB, 5°
Freud S (1900/2002) Die Traumdeutung. Frankfurt: Fischer
Froggio G (1990) L'intenzione paradossa secondo Frankl. Analisi dei principi, indicazioni e resultati terapeutici. In: Orientamenti Pedagogici 37, 6, 1290-1318
Heidegger M (1979) Sein und Zeit. Tübingen: Niemeyer
Hughes P, Brecht G (1975) Vicious Circles and Infinity: An Anthology of Paradoxes. New York: Penguin
Jaspers K (1974) Der philosophische Glaube. München: Piper
Kant I (1974) Kritik der praktischen Vernunft. Hamburg: Rowohlt
Kluge F (1975) Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache. Berlin: de Gruyter, 21°
Längle A (1987a) Die Intention der "Paradoxen Intention". In: Logotherapie, Zeitschrift der deutschen Gesellschaft für Logotherapie, Nr.2, 2, 93-100
Längle A (1987b) Der Angst verfallen. Verständnis und Behandlung der Angst im letzten Therapieabschnitt. Ein kasuistischer Beitrag aus existenzanalytischer und kognitiver Sicht. In: Längle A (Hrsg) Die an Angst leiden ... Existenzanalyse und Logotherapie der Verzweiflung. Wien: Tagungsbericht der GLE, 44-65
Längle A (1997) Die Angst als existentielles Phänomen. Ein existenzanalytischer Zugang zu Verständnis und Therapie von Ängsten. In: Psychotherapie, Psychosomatik und Psychologie 47, 227-233
Längle A (1999) Die existentielle Motivation der Person. In: Existenzanalyse 16, 3, 18-29
Längle A (2000a) Die „Personale Existenzanalyse“ (PEA) als therapeutisches Konzept. In: Längle A (Hrsg) Praxis der Personalen Existenzanalyse. Wien: Facultas, 9-37
Längle A (2000b) Seinsgrund. In: Stumm G, Pritz A (Hrsg) Wörterbuch der Psychotherapie. Wien: Springer, 617
Längle A (2002) Die Grundmotivationen menschlicher Existenz als Wirkstruktur existenzanalytischer Psychotherapie. In: Fundamenta Psychiatrica 16,1, 1-8
Lleras F (2000) Phänomenologische Haltung. In: Stumm G, Pritz A (Hrsg) Wörterbuch der Psychotherapie. Wien: Springer, 513 f.
Probst Ch (2003) Wider die Trotzmacht des Geistes. Mut und Demut in personal-existenzanalytischer Angstbehandlung. In: Existenzanalyse 20, 2, 42-47
Probst Ch, Längle A (1997) Humor als therapeutisches Element in der Psychotherapie. In: Hofmann P, Lux M, Probst Ch, Steinbauer M, Taucher J, Zapotoczky HG (Hrsg) Klinische Psychotherapie. Wien/New York: Springer, 66-74
Scheler M(1954) Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik. Bern: Francke.
Seltzer LF (1986) Paradoxical Strategies in Psychotherapy: A Comprehensive Overview and Guidebook. New York: Wiley
Titze M (1995) Heilkraft des Humors. Therapeutische Erfahrungen mit Lachen. Freiburg: Herder
Titze M, Eschenröder Ch (1998) Therapeutischer Humor. Grundlagen und Anwendungen. Frankfurt: Fischer
Watzlawick P (1981) Selbsterfüllende Profezeiungen. In: Watzlawick P (Hrsg) Die erfundene Wirklichkeit. Was wissen wir, was wir zu wissen glauben? Beiträge zum Konstruktivismus. München: Piper, 91-110
Watzlawick P (1984) The invented reality. New York: Norton
Weeks GR, L'Abate L (1985a) Paradoxe Psychotherapie. Stuttgart: Enke
Weeks GR (Ed) (1985b) Promoting Change through Paradoxical Therapy. Homewood, Ill: Dow Jones-Irwin
Wicki Ch (2003) Es war nichts. In: Existenzanalyse 20, 2, 30-36
Wolf F (2000) Paradoxe Intervention. In: Stumm G, Pritz A (Hrsg) Wörterbuch der Psychotherapie. Wien: Springer, 495
Alfried Längle, M.D., Ph.D.
Ed. Suess-Gasse 10
A-1150 Viena
alfried.laengle@existenzanalyse.org
Traducere facuta de Dr.med.Wilhelmine Popa 2004
http://www.laengle.info/downloads/Angst%20-%20Hamburg%202003%20rumaen.DOC
